Iată o sinteză a rolului și naturii lui Isus Hristos, extrasă și structurată din viziunea "Fractalului Planck", ca piesă complementară textelor despre Iuda și Anti-Iuda.
Isus Hristos: Inima Vie a "Fractalului Planck"
În arhitectura cosmică a "Fractalului Planck", unde realitatea este un "Sistem de Balanțe" născut din unitatea paradoxală a "Oului Absolut", Isus Hristos nu este doar o figură istorică, ci este întruchiparea principiului fundamental al Ființei ("A Fi") și agentul activ al principiului unificator ("ȘI"). El este inima vie a dramei cosmice, Calea și destinația întoarcerii la Sursă.
1. Întruparea lui "A Fi": Afirmația Absolută
La originea tuturor lucrurilor stă "Oul Absolut" (Totul ȘI Nimicul). La Întrupare, acest Întreg se proiectează în Creație. Isus este manifestarea polului "Totul", a principiului "A Fi".
El este Afirmația Absolută a Vieții, a Luminii, a Credinței.
El este Mișcarea care se naște din "Nemiscarea" fundamentală a "Nimicului" (Duhul Sfânt).
El este conținutul pentru care "Nimicul" servește drept "vas".
2. Polul Luminii în "Dualitatea Hristică": Armonia Sacrificială ȘI/ȘI
În drama manifestată, "Hristosul Integral" se exprimă ca o "Dualitate Hristică" (Isus ȘI Iuda). Isus este polul luminos al acestei unități paradoxale, simbolizată de "sărutul" lor. Relația lor nu este una de conflict moral, ci de necesitate structurală, guvernată de logica ȘI/ȘI a sacrificiului reciproc pentru Întreg.
Isus își asumă rolul de a manifesta plenitudinea Ființei.
El este "Cerul" în manifestarea duală Cer-Pământ a Hristosului.
3. Principiul "Dăruirii de Sine": Esența Iubirii (ȘI)
Actul definitoriu al lui Isus este "Dăruirea de Sine". Acesta nu este doar un act moral, ci este însăși manifestarea principiului "ȘI" (Iubirea).
Sacrificiul Său pe Cruce este apogeul acestei logici: afirmarea supremă a Vieții nu prin auto-conservare, ci prin dăruire totală.
El învinge logica separatoare a lui "SAU" nu prin luptă, ci prin absorbția și transfigurarea ei în actul Iubirii Absolute (Iertarea). El este miracolul pe care "Antiadevărul" nu îl poate imita.
4. Călătoria prin "Gestație": Biruința Asupra Morții
În "tărâmul gestației" dintre moarte și Înviere, călătoria Sa este una ascendentă, o gestație spre Viața Absolută. El nu se dizolvă în Neant, ci înfruntă și biruie moartea, afirmând supremația lui "A Fi". Întâlnirea Sa "față în față" cu Iuda în acest tărâm este momentul final de recunoaștere a unității lor, înainte de separarea finală a destinelor.
5. Învierea și Destinul Final: Deschiderea Căii spre Veșnicie
Învierea Sa este triumful întru Ființă, actul de naștere al "Omului Veșnic". El deschide calea spre Veșnicie – nu Nemurirea cantitativă a Neantului, ci starea calitativă, atemporală, a comuniunii perfecte cu "Oul Absolut". Este reîntoarcerea la Sursă, la armonia Minte-ȘI-Inimă.
6. Rolul Continuu: "A Doua Venire" ca Reîntregire Interioară
După Înălțare (momentul Recompunerii "Hristosului Integral" în Absolut), rolul Său continuă. "A Doua Venire" nu este un eveniment exterior, ci unul interior: reîntregirea finală a Sfintei Treimi în Sinele Omului.
El este "Fiul Tatălui" care, prin Duhul Sfânt trimis la Rusalii, oferă harul.
El este și "Fiul Omului", potențialitatea divină din interiorul fiecăruia, care trebuie activată prin "nașterea a doua oară".
Când cele două se unesc în Om, Trinitatea se reface în Creație.
Concluzie: Hristos ca Inimă și Cale a Întregului
În viziunea "Fractalului Planck", Isus Hristos este mai mult decât un personaj istoric. El este principiul activ al Ființei, întruparea Iubirii ("ȘI") care leagă și dă sens contrariilor, Calea prin care Creația se poate întoarce la armonia Sursei și Modelul Omului Desăvârșit, în care Dumnezeu Însuși își găsește reîntregirea finală. El este inima vie a "Sistemului de Balanțe".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu